Hmm. … Mă întreb adesea. Cum am avut norocul să am parte de așa oameni faini și peisaj de poveste.
Acu o săptămână, la Vatra-Dornei David Croitor, venit în tabără, mă întreaba dacă aș putea ajunge și la Sucevița. Organizez acolo o tabără, zice. Eu zic, vai, cum să nu, dar așa, mai pe margine, pentru că vara asta am fost o gazelă dezlegată, mă cheamă patria la datorie. Începe admiterea la USV și nu pot lipsi.
Așa că, două sfârșituri de săptămână le-am petrecut în compania celor 7 – așa cum i-am prins la pictat pe bucățele – pictorul Mihai Șerbănescu(Târgoviște), Irina Moldovan (elevă la Școala Populară de artă din Piatra Neamț), Radu Macavei profesorul ei, Claudia (nu-i știu numele, l-am uitat, din București), pictorul George Șpaiuc și bineînțeles pictorul David Croitor, căruia îi mulțumesc pentru șansa de a fi încă odată împreună.
La Casa Lina, doamna Lina ne-a facut surpriza, cu ajutorul lui David bineînțeles, să ne răsfețe, cu o sacoșă de culori și patru pânze de căciulă. Mană cerească, nu exagerez când spun asta. Am țopăit pe la 11 noaptea în jurul mesei, savurând momentul împărțirii ,,pradei”. David zice, na, mai bune n-am găsit. E comic ca de obicei, că de fapt, sunt cele mai bune culori.
Pe trei septembrie am sărit gardul, la o casă veche de 150 ani, din Sucevița, lângă un complex turistic, mai sus de Ocolul Silvic. Bine conservată, casa bătrânească, în patru ape, a răsărit pe două pânze. Șerbănescu cu minim de ustensile. Eu ca proasta cu toate culorile primite, cu ditamai cutia de lemn de cinci kg. Nu cumva să-mi lipsească vreuna. Am uitat scaunul de pescăresc acasă. Așa că am făcut mătănii în fața peisajului. A făcut Irina niște poze, nu le pot posta… Indecente aș zice…dar atât de comice că nu sunt pentru tot vulgul. Am lăsat lucrarea baltă, până săptămâna următoare, apunea soarele și se schimba lumina.
Dar, pe 8 septembrie mi-am facut cel mai frumos cadou. Am revenit în fața ,,bâtrânei de 150 de ani”. Tot acolo era.
Acoperișul din draniță, cu trei ochiuri de aerisire, clipocea negricios sub umbrele lăsate de brazi în cerul de amiază. De data asta, a venit Alexia cu mine. Șerbănescu acum, pictează, cred, piramide prin Egipt :).
Alexia a pictat prima ei lucrare în ulei pe carton. Cu soarele în creștetul capetelor, amiaza a sosit cu o rafală de vând care ne-a răsturnat tablourile. Alexia a terminat casa. Se învârte în jurul meu. ,,Da ce te mocoșești. Termină cerul ăla odată, și iarba aia, dă cu niște verde și gata. Mi-e foame! Na… am lăsat lucrarea așa.”
Poate o fi banală povestea mea, dar eu nu sunt scriitor, sunt artist și mă exprim așa cum simt, fără flori metaforice în text. Unii ar spune limbaj sărac . Îmi asum. Dar pentru mine limbajul plastic e modalitatea de exprimare. Așa că pentru mine vorbesc culorile. Chestia cu blogul e mai nouă pentru mine.
Mi-a plăcut de Alexia. A uitat să pornească telefonul mobil să-și pună muzică. Patru ore a uitat de prietene, Face-Fook și alte alea. Doar soare și vânt. Doar „bătrâna de 150 de ani”, își răstălmăcea bucuriile și necazurile unor români, care s-au iubit, după pridvorul, după geamurile mici, sărăcăcioase. Trei brazi tineri, alături de ea, marchează prezența unei noi generații.
Cred că mă întind cu povestea prea mult și nu are rost. O să treceți prin Sucevița și o să găsiți multe case noi, care acoperă cuceresc cu opulența bogăției lor, jucăriile unei lumi uitate. Dar merită efortul. O să vă lovească fix în moalele plămânilor, aerul curat, care face mai mult decât o sută de excursii prin insulele Belize. 🙂
