A fost odată ca niciodată, Culoarea. Era tare jucăuşă şi zglobie şi atât îi mai plăcea să vadă oamenii zâmbind, încât, într-una din zile, stând de vorbă cu prietenul ei, nu mai puţinpoznaş, Cuvântul, a plănuit să pornească într-o călătorie până la… Banca Mondială… Ce să facă ei acolo?! Ei bine, cei doi voiau să introducă o monedă unică : POVESTEA.
Despre poveste, culoare şi cuvânt vorbim astăzi. Vorbim despre cărţile doamnelor Ana-Maria Ovadiuc şi Elena Răileanu. Cu ceva timp în urmă, la Salonul Internaţional de Carte “Alma Mater Librorum” spuneam că Ana-Maria Ovadiuc are harul şi darul de a scrie prin culoare şi de a picta prin cuvânt. Ȋmi voi susţine afirmaţia citând câteva rânduri descriptive de o reală bogăţie lexicală care dau viaţă unui tablou citadin de toamnă. Vă
provoc acum să închideţi, preţ de câteva clipe, ochii şi să vedeţi… « Era sfârşit de noiembrie. Ȋncepu să bată vântul. Semne de ploaie, ciori şi stăncuţe se adunau pe vânt, se amestecau cu frunzele în zbor. Mirosea a frig. Teo se rostogoli printre frunzele uscate către şcoală pe sub
nucul cu două crăci mari. Luă în piept dealul către şcoala generală. Era cu capul în nori. Ochii visători se lăsau peste acoperişuri umede de case vechi, peste balcoanele cu geamuri mărginite de cauciucuri mucegăite negre de timp şi umede de ploaie rece, amestecată cu fulgi de zăpadă. »
« Nuf şi acadeaua lipicioasă » şi « Mărul şi omida » sunt două cărţi care păstrează în paginile lor parfumul copilăriei, al jocului, al ursuleţilor de ciocolată… dar mai mult decât atât, ele ne invită să uităm pentru câteva clipe de secolul vitezei şi să-l lăsăm pe copilul care se piteşte în spatele omului mare să iasă la lumină, să se joace, să alerge.
Cartea « Nuf şi acadeaua lipicioasă » este însăşi definiţia copilăriei. Nu mă pot abţine să nu spun câteva cuvinte despre Teo, eroina poveştii. Ea este, de fapt, cea care crede în magia copilăriei, în farmecul poveştii, iar acest lucru o salvează de la intrarea în viaţa alertă, dar monotonă, a oamenilor mari care adesea uită să ofere o acadea, un zâmbet, o îmbrăţişare,
o poveste…
Şi tot în ton de poveste voi încheia, citând câteva rânduri din « Nuf », rânduri care mi-au adus aminte cum eram eu anul trecut, prin noiembrie, varianta studenţească a Teodorei, împărţind, la rându-mi, acadele. « Zmeu în zbor deveni Teodora în acea dimineaţă. Luă în grabă o cutie sub braţ, ghiozdanul şi fugi la şcoală. Ajunse prima în clasă. Făcând-o pe
spiriduşul, Teo aşeza în banca fiecărui copil ceva bun, aşa ca să ajungă la toată lumea. »
Ana-Maria Ovadiuc, vă mulţumesc pentru că ne daţi poveşti, că aveţi grijă de copilul din noi, că ne amintiţi să dăruim acadele, zâmbete, îmbrăţişări…
Ana-Maria Antonesei.