Nu stiu…

Descriere

Nu știu..

de Marian Florin Morariu

poezii de dragoste

Marian-Florin Morariu, iată numele unei voci tinere și proaspete care a străbătut literatura universală prin lectură, s-a înfruptat din marii ei titani și a poposit pe tărâmul poeziei. „Sunt doar o stea căzută pe pământ”, își zice, nu întâmplător, căci volumul de față pornește de la motivul romantic al stelei. Fiecare poem este intitulat după denumirea grecească sau arabă a unor stele; la început, ideea de a propune astfel de titluri mi s-a părut una foarte curajoasă, autorul îl provoacă pe cititor să descopere frumusețea și unicitatea acestor corpuri cerești care uimesc prin diversitatea lor. Fiecare stea are povestea ei, deci și poezia ei. Apoi mi-am dat seama că este de-a dreptul genială această idee, aveam în față un alfabet stelar, un omagiu adus astrului care a fost de-a lungul timpului erou, protector, prieten, muză în creația marilor poeți. Traducerile acestor nume nu fac decât să aducă un plus semnificației poetice, și voi da doar câteva exemple: Sirius, cea mai strălucitoare stea observată cu ochiul liber, are numele derivat din grecescul Seirios ce se traduce prin luminos; Rigil Kentaurus semnifică în arabă Piciorul Centaurului;   Betelgeuse înseamnă, ipotetic, Mâna lui Orion, însă la origine, termenul care îl desemnează pe Orion ar face referire la un personaj feminin; Naos, se traduce din greacă prin Navă; iar Alphecca înseamnă, în arabă, steaua strălucitoare din inelul rupt. Și lista poate continua pentru că cele peste 100 de poeme propun tot atâtea astre.
Autorul îngemănează acest laitmotiv al stelei cu tema iubirii. Cele mai multe dintre poeme au în centru imaginea iubitei văzută, rând pe rând, ca o „zână, o himeră, (…), absolutul, infernul, paradisul…” (Men); „Ești noaptea ascunsă de soarele verii,/
mi-ești cuvântul îmblânzit prin durere” (Hadar) Unele versuri devin adevărate definiții ale iubirii: „Iubirea-i jocul ghioceilor la început de primăvară,/ iubirea-i frunza neagră de la sfârșit de toamnă, iubire sunt eu, iubirea ești tu,/ iubirea e cerul, iubirea-i pământul, iubirea e apa și vântul,/ iubirea-i în toți și în toate, iubirea-i oriunde, aproape-departe,/ iubirea-mi sunt eu, iubirea-mi ești tu,/ iubire am fost, iubire vom fi…” (Rigel) văzută mai degrabă ca obiect al suferinței: „Aș vrea din nou să te iubesc în chinuri…” (Suhail), „Iubire… Cu ochii-ți de fier mă privești pe sub gene,/ mă admiri, dar rar mă atingi cu pasiune,/ te simt supărată, îți văd chipul amorf în oglindă” (Agena). Un loc de seamă ocupă și tema morții: „În frunze galbene de toamnă se arată inima-ți ofilită, Iubito,/ stai înghețată lângă mormântu-mi rece și-mi plângi cu lacrimi sărate cadavrul din flori,/ tu stai și aștepți să-mi auzi iarăși glasul răgușit,/ tu stai înghețată, îmbrăcată în frunze de toamnă…” (Pollux) care amintește de efemeritatea omului. Iată o triadă inedită: iubire – stea – moarte completată de veșnica întrebare a eului: Cine sunt? „Sunt sticla, iubirea, sunt moartea,/ sunt timpul, un bob de nisip…” (Deneb Kaitos)
Avem în față un volum care ne aduce piesele de rezistență ale romanticilor într-o formă modernă: vers alb, construcții proaspete, idei geniale (nume de stele ca titluri). Un volum ce reunește  curajul de a vorbi în versuri despre iubire, ură, moarte, suferință și sensibilitatea tânărului poet Marian-Florin Morariu.

Postfata de Ana-Maria Antonesei